Carte din sertar: ”Cioburi din Cer” (1)

Aurica, femeia străzii

O boare, ca o văpaie de la gura sobei, învăluia clădirile azilului de bătrâni, topindu-le până şi umbra. Era cald, prea cald pentru începutul lui august. Atât de cald, că până și picăturile de transpirație căzute pe pământul uscat de secetă îţi păreau a fi o blasfemie, o risipă a prețioasei ape ce refuza să se pogoare din cer peste natura omorâtă de căldură.

Câţiva bătrâni îşi amăgeau dorul de răcoare la umbra copacilor din curtea azilului, înfruntând cruzimea soarelui și numărând ceasurile până la masa de seară, cu privirile pierdute dincolo de lumea asta, singuri cu amintirile a ceea ce le fusese cândva, bucuria vieţii. Rareori, cu glasuri șoptite, sporovăiau între ei, într-o încetineală aproape filosofică. Risipeau liniștea naturii doar pentru a afla confirmarea că vorbele lor sunt inutile și că tot liniștea asta, a unei așteptări fără început și fără țel, le este mai de folos. Gustau iarăși tăcerea, mirați de căderea în ispita vorbelor, căci zbaterea de orice fel, chiar și printr-o vorbă, le zgâria sufletele bătrâne, aşa cum un cui pângăreşte sticla unui geam, amenințând să le spargă fiinţa în mii de cioburi dureroase.

Însă apusul acelei zile părea a fi un pic altfel decât de obicei, căci la un colț de curte, dosit la gura camerei de morgă a azilului, câțiva cioclii se agitau nădușiți în jurul unui cadavru, pe care îl înveleau într-un sac mortuar, pregătindu-l pentru punerea în sicriu. „Cine o fi murit, mă, că la noi, pe etaj, nu s-a auzit de vreo moarte. Să fie de la garsoniere şi nu de la saloane? Dar nici de-acolo nu-i, că nu se vede nimeni de la garsoniere. Veneau babele la pomană, la colivă şi pachete, la-mpărţit, dar acu’ e pustiu...”, se chestiona singur, sprijinit de un copac, unul dintre bătrâni, nea Sircu, vestit pentru curiozitatea lui şi mai ales, pentru iscusiinţa de a afla despre toţi, de toate...

Din gândurile lui nea Sircu, rostite cu o voce puţin ridicată, cât să fie auzit de cele câteva bătrâne adunate să privească de departe așezarea mortului în coșciug, se repezea spre univers mai degrabă o curiozitate senină de fapt divers, decât vreo frică sau vreo scârbă născute din macabra priveliște.

Nu, nu era nici frică şi nici scârbă, căci vederea morţii nu impresiona prea mult nici pe nea Sircu şi nici pe ceilalţi bătrâni, martori la rutina celor de la firma de pompe funebre. De fapt, pe bătrânii din azil, pe cei mai mulți, să vadă un mort sau un coşciug, îi tulbura ceva mai puţin decât certurile pe cât de aprige, pe atât de repede epuizate, între doi vecini de cameră, răbufnirile unor oameni care-şi aflau propriile slăbiciuni în cei de lângă ei, alături de care erau condamnaţi să se autocontemple. Bătrânii ştiau că a fi pensionar al azilului înseamnă că deja ai dat un accept, din oficiu, invitației la întâlnirea cu veșnicia, că moartea este doar o notă de subsol din acest final de viaţă, biografie privită ca banală de ceilalți locuitori ai azilului, bătrânii asistaţi şi membrii personalului, dar preţuită, din veşnicie, ca fiind unică, de către Dumnezeu.

Unicitatea asta nu-l preocupa pe nea Sircu, discuţiile despre cele veşnice îi dădeau aşa, un fel de ameţeală ca după o beție cu alcool ieftin şi prost. Prin urmare, evita să se gândească la ce ar fi dincolo de lume şi de efemer, de viaţă şi de moarte. De fapt, nu-l prea interesa, era atât de învins de viaţă, încât ajunsese să creadă că această înfrângere este de fapt, o victorie, căzuse aşa de rău şi de jos, că nici diavolul, dacă nea Sircu ar fi acceptat că acesta există, nu s-ar mai fi putut folosi de totala lui capitulare. Chiar şi pe preotul azilului îl repezise, molcom şi şugubăţ, când încercase să-l cheme la spovedanie: „Părinte, unul ca mine e aşa de pierdut pentru Dumnezeu, că sigur va avea milă de mine, Doamne-Doamne, şi mă va ierta! Aşa că, ce-mi mai trebuie spovedanie?”

Curiozitatea lui nea Sircu despre mort îşi găsi destul de repede răspunsul în câteva vorbe aruncate de portar prin aerul sufocant al arşiţei, vorbe care parcă pluteau risipite pe fumul unei ţigări pe jumătate arsă, pe jumătate molfăită în plictiseala sfârşitului de tură: „E om al străzii, nea Sircule, nu e de la noi. E o femeie, au adus-o vineri şi a murit luni. Deh, atât a avut zile să stea p’aici!”

Nea Sircu ridică plictisit din umeri, nu se aştepta la cine ştie ce veste, iar odată aflat adevărul, lumea redevenea pentru el, de aceeaşi banalitate cosmică, un fel de stare de încremenire căreia nu-i aflase rostul, cât fusese tânăr, iar acum, la bătrâneţea chinuită pe care o trăia între zidurile azilului, o credea doar un accident în care eşti aruncat, vrei, nu vrei şi al cărui ritm îl accepţi cu o resemnare fatalistă, tot aşa cum un călător dintr-un tren ştie că nu poate merge nici mai repede şi nici mai încet decât trenul şi că orice zbucium legat de viteza trenului este zadarnic, câtă vreme destinaţia rămâne aceeaşi.

O destinaţie care, în cazul femeii care murise înainte ca ea să fie cunoscută de bătrânii din azil, gândi nea Sircu, se chema acum cimitirul săracilor, aflat în grija Primăriei, locul unde uitarea îşi rânjeşte victoria, printre bălării, cruci rupte şi morminte părăsite.

„Dumnezeu s-o ierte! Eu mă duc la cameră, nu mai m-aş duce, poate e mai răcoare acolo. Mă duc, bă, mă duc, că acum vine gustarea de seară şi după aia, cina, iar după cină, poate că mă uit la ştiri, s-o fi sfârşit lumea şi eu nu ştiu, şi ete aşa, trece ziua, cum ne-a trecut viaţa, bă!”, concluzionă nea Sircu, ridicând ochii spre cer, ca şi când i-ar fi reproşat lui Dumnezeu nu atât căldura sufocantă a zilei de început de august, cât faptul că se încăpăţânează să mai ţină lumea în mâinile Sale miloase, când el, nea Sircu, ştia că lumea asta nu mai merită să fie...

***

Aurica fusese un copil sărac și fără noroc. Așa știa, Aurica, despre propria copilărie. Amintirea mamei, țărancă mai mereu bolnavă și tot timpul ocupată cu munca la CAP sau prin ogradă, era un amestec de mirosuri, de senzații și de vorbe. Maică-sa mirosea a pământ. Nu-i văzuse vreodată mâinile altfel decât murdare, chiar și atunci când, duminica şi de sărbători, maică-sa își spăla trupul și îmbrăca hainele curate, să meargă la biserică, unde se închina, cu un ochi la Icoana Maicii și cu altul la bârfa femeilor din sat.

Din pământul ăla, care-i crăpa mâinile, maică-sa crescuse trei copii, cu puține vorbe de alint și mai mult cu dojană și asprime, că era o al cărei chip rareori cunoștea zâmbetul.  Aurica și frații ei avuseseră tată doar câțiva ani, căci la un an după ce se născuse cel mai mic dintre ei, taică-su murise, ca și când ar fi adormit. Venise ostenit de la târg, supărat că vânduse nici jumătate din brânza cu care își completau și bănuții, și hrana zilei, băuse un pahar, două de țuică și se așezase în pat, așteptând ca nevasta să pună masa prânzului. Oftase adânc, culcat cu capul pe o pernă și cu ochii închiși, ca pentru un somn scurt, de odihnă chinuită. Oftatul ăla fusese, de fapt, ultima tresărire în această lume, a tatălui Auricăi...

De mamă își amintea mai mult ca de o căldură. Aurica era muncită greu, ziua, de maică-sa, că era copilul cel mai mare. La nici 13 ani, știa deja rânduiala gospodăriei: când să dai mâncare și apă la animalele din grajd și din cotețe, cum să faci pâinea sau mămăliga, când era de măturat, când era de făcut mâncarea... Muncea mai toată ziua, iar la școală, după opt clase, nu se mai dusese.

Seara târziu, spre miez de noapte, când Aurica dormea deja în patul de lângă sobă, maică-sa o săruta pe frunte şi o cuprindea în braţe doar câteva clipe, dar care-i păreau Auricăi o veşnicie pentru că o căldură plină de pace izvora din trupul mamei. Adormea Aurica, îmbătată de această căldură, iar dimineaţa, devreme, când lumina abia încerca să risipească întunericul, simţea un fel de bucurie la amintirea îmbrăţişării de seară a mamei, o bucurie şi un extaz ca înaintea unei minuni ce avea să se întâmple curând, deşi Aurica ştia în adâncul ei că ziua care sta să înceapă va fi iarăşi, o zi de muncă grea şi de suferinţă.

Copilăria Auricăi se risipise fără veste. Din copilă se trezise, peste noapte, nevastă, pe la vârsta de vreo 18 ani. O luase un ţăran mai bătrân cu zece ani, fecior tomnatic însurat de babe, urât şi cam mut, dar cu ceva mai puţină sărăcie decât cea în care crescuse Aurica. Făcuseră actele la primărie, iar după cununia slujită în biserica veche a satului de popa cel bătrân, care cândva o şi botezase pe Aurica, urmă o petrecere de-o noapte, între neamuri, sfârşită cu beţia cruntă a bărbaţilor nuntaşi, în frunte cu ginerele. Noua viață a Auricăi începu din ziua de după nuntă, când se mută în casa socrilor. Tudorică, aşa-l chema pe soţ, era un om ciudat, îi vorbea cu un fel de zgârcenie amestecată parcă cu silă și tot așa o și iubea, dar Aurica își trăia resemnată soarta de nevastă. Muncea de dimineața până seara prin curte, la CAP și prin grădina din spatele casei, mai mult îngăduită ca o străină, decât iubită de bărbat și de socrii.

Dumnezeu sau vreun blestem căzut pe neam, Aurica nu ştia prea bine cine, nu-i îngăduise să audă glas de copil în casă. Abia după vreo doi ani de la nuntă, Aurica rămase grea, dar de două ori la rând pruncii ieşiseră din ea înainte de soroc, fără de viaţă. Satul vorbea şi vorbea cu gură rea despre Aurica, iar bărbaţii de la IAS-ul unde lucra Tudorică începură să-l îndemne s-o lase, că e stearpă, că-l nu-i face urmaşi, că e pagubă la casa omului. Aurica nu ştia ce să facă şi nici nu avea cine s-o înveţe. Maică-sa murise chinuită de o tuse care-i arunca sângele din plămâni, murise lent şi dureros, picătură cu picături, vreme de un an, sufletul i se scursese din trup. Fraţii plecaseră la oraş, crescuţi de sora mamei, văduvă şi femeie de serviciu la Combinat, învăţau o meserie la şcoli profesionale şi parcă se fereau de sora părăsită în sat, iar casa părintească sta pustie, uitată şi păzită doar de-un câine pe care-l hrănea Aurica, o dată-n zi, când trecea prin faţa porţii, dar fără să intre în curte, speriată că ar putea afla acolo amintiri dureroase care să-i facă viaţa şi mai grea...

După patru ani de căsnicie searbădă și chinuită, Tudorică dădu divorț. Se încurcase cu una din vecini, văduvă tânără, cu un copil de creșă, care-i accepta firea aspră, ba chiar era gata să-i facă și copil, numai să fie braț de bărbat lângă ea. Aurica plecă spre fosta casă părintească, fără să simtă tristețe că o lasă bărbatul sau ușurare că scapă de asprimea lui, însoțită de la o vreme de răbufniri violente. Inima Auricăi se transformase parcă într-o bucată de gheață, iar mintea o simțea amorțită de răceala picurată în suflet. O singură tresărire avu Aurica, atunci când Tudorică, petrecâd-o la poartă, îi zise plecând rușinat privirea și cu o căldură în glas pe care niciodată nu o auzise de la el: ”Acu', femeie, Aurico, tu să mă ierți, dar nu pot așa, trece viața, eu... nu știu... Înțelege-mă și tu... Hai, mergi și ai grijă...”

De înghețul din suflet, Aurica nu a mai scăpat vreodată, ba chiar își zidi acolo, în adâncul ființei, o ascunzătoare, un loc unde doar Dumnezeu era îngăduit, singurul lor unde Aurica era așa cum nimeni nu știuse să o descopere: caldă, generoasă și iubitoare.

În sat, după divorț, Aurica a mai rămas câteva luni, cât să se înțeleagă cu unul din frați, să vină și să preia gospodăria, să nu se pustiască averea rămasă de la părinți. Încă tânără la trup, abia împlinise 23 de ani, dar cu sufletul îmbătrânit de valurile necazurilor, Aurica plecă în marele oraș din apropiere, capitală de regiune și centru industrial prosper. Se angajă ca măturăreasă, la Spații Verzi, că nu avea școală. Nu era mare salariul, dar îi era suficient cât să trăiască liniștit, cu înghețul din suflet și zâmbetul resemnat pentru puținii oameni care-i călcau pragul camerei pe care o închiriase în căminul de nefamiliști din mahalaua orașului... (Va urma)